Locuțiunea este un grup fix, neanalizabil din punct de
vedere sintactic, care se caracterizează printr-un sens global unitar şi care
se comportă ca o singură parte de vorbire. În limba română există locuţiuni
aproape pentru toate părţile de vorbire. Ele se clasifică după clasa
morfologică ale cărei caracteristici le preiau. Se întâlnesc următoarele feluri
de locuţiuni: locuţiuni substantivale, locuţiuni adjectivale, locuţiuni pronominale,
locuţiuni verbale, locuţiuni adverbiale, locuţiuni prepoziţionale, locuţiuni conjuncţionale
şi locuţiuni interjecţionale.
Trăsătura formală care deosebeşte în principal locuţiunile
de cuvintele propriu-zise, simple, este structura lor, având în vedere că
primele sunt alcătuite din cel puţin două unităţi lexicale.
Mai pe scurt: Locuțiunea este un grup de cuvinte cu
înțeles unitar care se comportă, din punct de vedere gramatical, ca o
singură parte de vorbire.
În afara contextului gramatical, o locuțiune (numită
și sintagmă) care poate desemna un grup de cuvinte cu un înțeles unic, la
baza căruia se află adesea o figură de stil. Față de locuțiunea
gramaticală, însă, aceste alăturări de cuvinte nu îndeplinesc o funcție unică
în frază, deci componentele trebuiesc analizate separat. Exemple
de locuțiuni: ”monstru sacru”, ”de la oul Ledei”, “a înalbi un arab”
(cf. Harap Alb), ”Cortina de Fier” ș.a.
