Locuțiunea este un grup fix, neanalizabil din punct de
vedere sintactic, care se caracterizează printr-un sens global unitar şi care
se comportă ca o singură parte de vorbire. În limba română există locuţiuni
aproape pentru toate părţile de vorbire. Ele se clasifică după clasa
morfologică ale cărei caracteristici le preiau. Se întâlnesc următoarele feluri
de locuţiuni: locuţiuni substantivale, locuţiuni adjectivale, locuţiuni pronominale,
locuţiuni verbale, locuţiuni adverbiale, locuţiuni prepoziţionale, locuţiuni conjuncţionale
şi locuţiuni interjecţionale.
Trăsătura formală care deosebeşte în principal locuţiunile
de cuvintele propriu-zise, simple, este structura lor, având în vedere că
primele sunt alcătuite din cel puţin două unităţi lexicale.
Mai pe scurt: Locuțiunea este un grup de cuvinte cu
înțeles unitar care se comportă, din punct de vedere gramatical, ca o
singură parte de vorbire.
În afara contextului gramatical, o locuțiune (numită
și sintagmă) care poate desemna un grup de cuvinte cu un înțeles unic, la
baza căruia se află adesea o figură de stil. Față de locuțiunea
gramaticală, însă, aceste alăturări de cuvinte nu îndeplinesc o funcție unică
în frază, deci componentele trebuiesc analizate separat. Exemple
de locuțiuni: ”monstru sacru”, ”de la oul Ledei”, “a înalbi un arab”
(cf. Harap Alb), ”Cortina de Fier” ș.a.
Locuțiunea
adjectivală este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă
din punct de vedere gramatical ca un adjectiv. Locuțiunile adjectivale pot
avea grade de comparație.
Locuțiunea adverbială este
un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se comportă, din punct de vedere
gramatical, ca un adverb; au funcția sintactică a adverbelor pe care le înlocuiesc.
Locuțiunile adverbiale predicative exprimă siguranța,
necesitatea și probabilitatea. Pentru ca acestea să constituie singure
predicatul unei regente și să aibă drept subordonată o propoziție subiectivă
este necesar să fie urmate de conjuncția că
ori să.
Ori de câte ori predicatul este exprimat prin adverbe sau
locuțiuni adverbiale predicative, el poate fi, după împrejurări, nominal sau
verbal.
Se consideră că dacă o astfel de locuțiune adverbială poate
admite pe lângă ea verbul copulativ a fi,
atunci formează un predicat nominal. Când locuțiunea adverbială nu
poate primi verbul copulativ a fi,
atunci ea se comportă ca un predicat verbal.
Locuțiunea
substantivală este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se
comportă din punct de vedere gramatical ca un substantiv, având forme
pentru singular și plural, putând fi articulate sau nearticulate.
Cele mai multe locuțiuni substantivale au apărut din locuțiuni
verbale, prin transformarea infinitivului lung în substantiv propriu-zis.
Cuvintele din care este alcătuită o locuțiune substantivală
nu se pot analiza separat.
Locuțiunea verbală este
un grup de cuvinte cu înțeles unitar care conțin în mod necesar un verb și au
valoarea morfologică a unui verb, analizând-o ca un verb.
Locuțiunile verbale au funcție sintactică de predicat verbal
și pot fi conjugate la majoritatea modurilor personale.
Locuțiunea
conjuncțională este un grup de cuvinte cu înțeles unitar care se
comportă din punct de vedere gramatical ca o conjuncție. Locuțiunile
conjuncționale sunt grupuri sintactice nesudate, care au același rol ca și
conjuncțiile simple și compuse.
Relația dintre două propoziții se poate face și prin locuțiuni
conjuncționale (grupuri de două sau mai multe cuvinte care împreuna au rol de
conjuncție).
În componenta unei locuțiuni conjuncționale se află
totdeauna o conjuncție sau altă parte de vorbire cu rol de conjuncție (pronume
relativ sau adverb relativ). Mai frecvente sunt următoarele: îndată ce, până ce, dupa ce, pentru ca să, fără
să, până să, cu toate că, măcar că, chiar dacă, pentru că, așa încăt, din cauză
că, în timp ce, în vreme ce, ori de câte ori, în loc să, ca și când, ca și cum,
de parcă etc.
Conjuncțiile, respectiv locuțiunile conjuncționale nu
trebuie să se confunde cu prepozițiile (locuțiunile prepoziționale) sau cu
adverbele (locuțiunile adverbiale) - locuțiunile conjuncționale nu trebuie
confundate cu cele adverbiale, mai ales când se află în corelație.
Valoarea morfologică este dată pentru fiecare dintre aceste părți de vorbire de
contextul în care se află, de raporturile pe care le stabilesc.
Locuţiunea
pronominală - grup de cuvinte cu sens unitar care se comportă ca un pronume
nehotărât: cine ştie cine, cine ştie
ce, nu ştiu cine, nu ştiu ce, te miri cine, te miri ce, câte şi mai
câte etc. În enunţ locuţiunile pronominale îndeplinesc funcţiile
sintactice ale pronumelui: Mi-e frică să
nu spună cine ştie ce despre mine. (Octvian Paler).
Caracterul de clasă închisă a pronumelui explică numărul
redus al locuţiunilor pronominale.
Distingem:
- locuțiunea pronominală de politețe: domnia
ta, Măria Ta, Maiestatea Sa, Eminența Sa...
- locuțiunea pronominală nehotărâtă: au venit nu știu câți;
am scris nu știu cui.
Adjectivele posesive: ta,
sa, voastră, pronumele: lui, ei, lor,
din componența locuțiunilor pronominale de politețe se scriu cu literă mare:
Cuvioșia Ta (Sa, Voastră), Cuvioșiile lor, Domnia Ta, Eminența Sa etc. (conform
DOOM 2)
Locuțiunea
prepozițională - grup de cuvinte care prezintă unitate de sens și îndeplinesc
rolul unei prepoziții.
Sunt formate dintr-una sau două prepoziții și o altă parte
de vorbire:
- substantiv articulat sau nearticulat: în urma, din pricina, în fața, în spatele,
față de, în loc de;
- un adverb articulat sau nearticulat: pe dinaintea, alături de, aproape de, afară de, în afară etc.
Locuțiunile prepoziționale în structura cărora se află un
substantiv sau un adverb articulat se construiesc cu substantive și pronume în
genitiv: în fața blocului, în
afara grădinii, în urma ei etc.
Uneori prepozițiile și locuțiunile prepoziționale
pot fi confundate cu adverbele sau locuțiunile adverbiale. În realitate,
diferențele sunt vizibile, diferență formală (prepozițiile și locuțiunile
prepoziționale, de obicei, sunt articulate, adverbele și locuțiunile
adverbiale sunt nearticulate).
Locuţiune
interjecţională - grup fix de cuvinte care are valoarea unei interjecţii: apoi de!, auzi colo!, ca să vezi!, Doamne
fereşte!, la dracu!, na-ţi-o bună!, păcatele mele!, pe naiba!, ţi-ai găsit! etc.
Surse: wikipedia, morfologia.ro, limba-romana.ucoz.ro
