5 sept. 2014

Legea Trancu-Iasi, legea conflictului colectiv de munca




În anul 1909 a apărut prima reglementare în domeniul conflictelor de muncă, Legea Orleanu (numele inițiatorului). Legea se intitula în contra sindicatelor asociațiunilor profesionale ale funcționarilor statului, județului, comunelor și stabilimentelor publice.
Legea interzicea greva și asocierea muncitorilor și funcționarilor, salariați ai statului, județelor, comunelor și tuturor stabilimentelor publice cu caracter industrial, economic sau social.

În 5 septembrie 1920 e publicată în Monitorul Oficial nr. 122 Legea privind reglementarea conflictelor colective de muncă (Legea Trancu-Iaşi), fiind primul act normativ modern care reglementa conflictele colective de muncă. Legea cuprindea trei capitole: Rostul şi lămurirea legii; Expunerea de motive şi Conţinutul legii.

Prin Legea Trancu-Iași (numele initiatorului) se limita dreptul la grevă, instituindu-se obligativitatea arbitrajului între salariaţi şi patroni în faţa unei comisii ad-hoc; salariaţii din întreprinderile statului şi din unităţile de interes public (transport, gaze naturale, electricitate, apă, panificaţie, spitale etc.) nu puteau declara greva decât în anumite condiţii; adoptarea acestei legi a provocat manifestaţii şi întruniri de protest în Capitală şi în multe alte oraşe din ţară.

Legea cuprindea dispoziții cu privire la libertatea muncii, încetarea colectivă a lucrului, procedura împăciuirii, arbitrajul, dispoziții de procedura.

Încetarea colectivă a lucrului se considera atunci când cel puțin o treime din numărul total al salariaților stabilimentului industrial sau comercial, ori din numărul salariaților ocupați în una sau mai multe secțiuni din acel stabiliment înceta lucrul.
Stabilimentul industrial sau comercial se considera a fi acea instituție care întrebuințează în mod obșsnuit un număr de cel puțin 10 salariați.

Legea Trancu-Iași instituia o procedură obligatorie de conciliere și o procedură opțională de arbitraj. Concilierea avea loc între delegațiile muncitorilor și patron, în prezența unui delegat al Ministerului Muncii. Părțile puteau ajunge la un acord convenție colectivă de muncă, prevederile acestei convenții fiind obligatorii pentru părțile aflate în conflict.
Comisia de arbitraj era alcătuită din 5 membri și 2 supleanți, aleși de salariați și de patron. Comisia era condusă de un președinte judecător. La solicitarea părților comisia de arbitraj prelua soluționarea conflictului colectiv de muncă în cazul în care nu se putea realiza concilierea conflictului colectiv de muncă.

Deși s-ar putea spune că a debutat în cariera politică din rândurile Partidului National Liberal, Grigore Trancu-Iaşi era ministrul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, unul dintre membri fondatori ai  Partidului Muncii, partid aflat atunci la guvernare. El semnează şi expunerea de motive.
Condiţiile în care a apărut legea au fost explicate de însuşi autorul ei. În 1920 - spunea Trancu-Iaşi - problema cea mai dificilă pentru ţara noastră era lupta continuă între capital şi muncă... Exista o situaţie extraordinară provocată de mişcarea muncitorească, grevele nu mai conteneau, în fiecare zi pe străzi se vedeau cortegii în frunte cu drapele roşii, viaţa economică a ţării fiind paralizată.

Grigore Trancu-Iași (23 octombrie 1874, Târgu Frumos - 7 ianuarie 1940, București) a fost un om politic, economist, avocat, profesor universitar, scriitor și memorialist român de origine armeană.
Marta Trancu-Rainer, sora sa, a fost prima femeie chirurg din România.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu