Un monstru umblă liber - el se numeşte ură; cutreieră
pământul luând diferite forme. Ura poate fi descrisa ca o epidemie mondiala.
Aproape zilnic vedem la televizor şi citim în ziare ce se întâmplă când
animozităţile rasiale, etnice, religioase merg mână în mână cu nelegiuirea.
Vedem acte de-a dreptul inumane înfăptuite pentru simplul motiv că alţi oameni
sunt diferiţi. Ura s-a făcut simţită încă de la începuturile omeirii; are
multiple rădăcini, unele dintre acestea fiind gelozia, invidia, ignoranţa,
teama, intoleranţa. Dacă la nivel individual intoleranţa e o trăsătură
respingătoare, când cuprinde o întreagă naţiune sau rasă ea poate fi
ucigătoare. Concepţia că naţionalitatea, culoarea pielii, limba vorbită,
religia sau sexul cuiva conferă superioritate în faţa celorlalţi poate da
naştere la intoleranţă şi la xenofobie, iar când autorităţile publice ale unui
stat sunt implicate într-o asemenea discriminare drepturile şi libertăţile
omului - proclamate prin lege - sunt grav atinse. Dacă unui cetăţean obişnuit i
se mai tolerează unele excese, unui reprezentant al autorităţii publice nu e
permis să i se tolereze. [...]
In pofida tuturor eforturilor depuse de conducătorii
statelor, ura şi animozităţile dintre diverse grupuri etnice şi naţionale de pe
întregul glob nu pot fi stinse. Manifestările de ură sunt din ce în ce mai
frecvente şi mai intense, fiind alimentate de ignoranţă, intoleranţă şi - nu în
ultimul rând - de propagandă.
Omul - cel care stăpâneşte pământul - este un miracol,
pentru că nici azi oamenii de ştiinţă nu au reuşit să descopere rolul sau modul
de funcţionare al unor organe interne sau gene umane; nu s-a reuşit explicarea
în totalitate a principiului de funcţionare al creierului…Omul poate gândi abstract,
îşi poate fixa în mod conştient obiective, îşi face planuri, trece la
realizarea lor şi încearcă o profundă satisfacţie atunci când are succes. Omul
crează, dar la fel de bine poate şi să distrugă, se poate autodistruge. Pentru
a împiedica autodistrugerea - sau măcar pentru a o încetini - omul a creat
pentru om legi. Omul obligă un alt om să respecte aceste legi fără a se crede
cineva deasupra acestor legi. Numai astfel putem avea o viaţă liniştită, demnă,
în libertate, chiar în acest peisaj social nu prea prietenos.
Nu suntem doar fiinţe raţionale, ci şi pasionale;
raţiunea ne este deseori întunecată de pasiune - de aceea acceptăm o anumită concepţie despre
lume şi viaţă: nu pentru că ea e raţională şi credibilă, ci fiindcă ne convine,
pentru că e în acord cu pasiunile noastre. Convingerile pe care ni le formăm
au, uneori, baze fragile. Preţuim enorm dreptul nostru de a crede în ceea ce
considerăm de cuviinţă! Exercitarea acestui drept are ca rezultat o uluitoare
diversitate de convingeri - ceea ce nu e un lucru rău, dar trebuie să fim
atenţi: unele convingeri nu sunt doar diferite, ci şi periculoase. Bineînţeles,
convingerile greşite pot apărea şi fără minciuni intenţionate (exemplu:
"Protocoalele Inţelepţilor Sionului" care, după publicare a fost dezminţit,
dar răul a fost produs; practic, azi sunt puţini care mai ştiu adevărul cu
privire la acest tract antisemit). Convingeri greşite pot apărea şi pentru că
interpretăm greşit faptele şi fenomenele. De asemenea, deseori credem un anumit
lucru doar pentru că dorim să-l credem. Suntem crescuţi în spiritul
convingerilor părinţilor noştri şi uităm că avem dreptul la libertatea de
gândire. Majoritatea dintre noi apreciem libertatea de exprimare existentă în
mass-media - avem posibilitatea accesului la informaţii ce pot fi utile
diverselor noastre scopuri. Dar, destul de des, informaţiile prezentate sunt
bazate pe prejudecăţi, sunt prezentate de "autorităţi în domeniu" ca
fiind "literă de lege" când nu sunt decât convingerile personale ale
unei persoane. Alteori, faptele sunt comentate de autorul articolului publicat
în ziar sau revistă - adică, de către ziarist… aceste forme de prezentare ne
pot influenţa în mod subtil gândirea. Nu trebuie să ne clădim convingerile pe
ideile şi filosofiile oamenilor - e ca şi cum am clădi pe nisip. Trebuie să
gândim liber, trebuie să învăţăm ce drepturi avem şi să luptăm pentru a ni le
apăra în faţa autorităţilor publice. Trebuie să ne învingem teama şi să trăim
liber, să ne bucurăm de dreptul la viaţă care ne este asigurat chiar şi prin
lege.
Dreptul la
viaţă este cel mai "sfânt" drept. Pedeapsa cu moartea e
abolită, în interesul fiinţei ca om, nu ca infractor odios. Reprezentanţii
autorităţii de stat au dreptul să ucidă în anumite condiţii, cum ar fi apărarea
unei persoane împotriva violenţei ilegale, pentru efectuarea unei arestări,
pentru a împiedica o evadare etc.
Deşi, în foarte multe state, pedeapsa cu moartea a
fost desfiinţată ea se mai aplică în S.U.A. - federaţie de state considerate
"cele mai democratice". Statul Texas, de exemplu, a reintrodus
pedeapsa cu moartea în 1976 şi până în anul 1991 au avut loc 37 de execuţii.
Cum să înţeleg democraţia?! Dreptul la viaţă este sau nu garantat de stat?
Răspunsul la această întrebare duce la umplerea a zeci de pagini de argumente
pro şi contra necesităţii pedepsei cu moartea pentru anumite infracţiuni, dar
nu ar duce şi la o concluzie clară, universal valabilă.
Evident, din respect pentru viaţa omului, pedeapsa cu
moartea este prea dură - mai ales că pot exista şi unele erori judiciare - dar
unii indivizi, prin atitudinea lor faţă de viaţa celorlalţi membrii ai
societăţii par să-şi cerşească moartea - ca şi cum vor să se sinucidă şi nu au
curaj să facă acest pas…Pentru infractorii odioşi - care omoară cu premeditare,
pentru cei care omoară în masă sau în "serie", pentru aceia care ucid
poliţişti ori alţi reprezentanţi ai autorităţilor publice - pedeapsa cu moartea
îndrăznesc să o compar cu eutanasia şi să o consider "un rău
necesar". Eutanasia, însă, este interzisă prin lege în cele mai multe
state. Totuşi, în Olanda, a fost legalizată în temeiul dreptului persoanei
bolnave incurabil de a alege dacă vrea să sufere sau să moară cu demnitate.
Eutanasia are la bază şi dreptul familiei unei persoane despre care medicii
afirmă cu certitudine că nu se poate vindeca - de exempu, nu-şi mai revine din
starea de comă profundă, şi chiar de şi-ar reveni ar fi un invalid chinuit,
menţinut în viaţă numai cu ajutorul aparatelor - de a cere oprirea aparatelor,
dar poate aştepta şi un "miracol", dacă are suficienţi bani pentru a
plăti spitalizarea.
Legată de dreptul la viaţă este obligaţia statului să asigure măsurile de siguranţă şi
protecţia fiecărei persoane, dar nu în toate cazurile! Un stat nu are
această obligaţie în situaţia ameninţărilor teroriste - nu poate asigura
prezenţa unui poliţist sau a unei gărzi de corp pentru fiecare persoană
ameninţată cu moartea. Statul nu e obligat să asigure protecţie fiecărui
individ nici în cazul persoanelor care trăiesc în zone cu tulburări religioase,
etnice sau de altă natură. In schimb, este obligat să organizeze operaţiunile
militare cu grija protejării vieţii persoanelor aflate pe teritoriul acestor
operaţiuni. Cum îşi îndeplinesc statele această obligaţie e ilustrat de numărul
mare al civililor ucişi în toate zonele unde au loc conflicte armate.
Statele (prin reprezentanţii lor) au obligaţia să
asigure cetăţenilor toate drepturile şi libertăţile prevăzute în legi,
convenţii, protocoale dar - ne place sau nu - îşi poate îndeplini aceste
obligaţii în limita propriilor posibilităţi financiare. Societatea actuală -
democratică sau nu - pare să fie dependentă de "lichidităţi". Dacă
sunt bani pentru a dota poliţiştii cu echipament modern, mijloace de transport
şi combustibil, cetăţeanul beneficiază de o protecţie mai mare - nu sunt bani,
fiecare se descurcă aşa cum poate sau deloc. Acest "dacă" este
prezent în toate domeniile pe care statul este obligat să le finanţeze. Scuza
statului este: nu sunt bani la buget deoarece contribuabilii nu-şi îndeplinesc
obligaţiile fiscale, întreprinderile nu au profit etc. ş.a.m.d. Marii datornici
sunt în primul rând întreprinderile nerentabile care "sunt duse în
cârcă" deoarece închiderea lor ar duce la mari tulburări sociale din cauza
muncitorilor care ar rămâne fără surse de venit. Statul, însă, îşi dovedeşte
eficacitatea în strângerea banilor pentru buget prin executarea silită a
cetăţenilor care - cei mai mulţi cu venituri modeste - nu-şi achită obligaţiile
fiscale, şi prin executarea întreprinderilor mici şi mijlocii care - prin
comparaţie cu marile întreprinderi - au datorii nesemnificative. Marile
întreprinderi datornice nu au atâtea drepturi şi libertăţi ca omul, dar nu prea
pot fi executate silit - din interes naţional. Intotdeauna interesul naţional e
mai presus de interesul personal! Dreptul
de proprietate, de exemplu, un alt drept inviolabil, esenţial pentru o
societate ce se pretinde democratică, reprezintă dreptul persoanei fizice
(cetăţeanul) sau al persoanei juridice (o întreprindere, de exemplu) de a i se
respecta bunul. In cazul necesităţilor publice, însă, putem fi expropriaţi, dar
nu fără a primi în schimb despăgubiri corespunzătoare valorii proprietăţii
noastre. Dar cine face evaluarea bunurilor noastre?! Un reprezentant al
statului! In altă ordine de idei, observăm uneori că pentru a construi un drum
sau o cale ferată - de exemplu - terenurile şi casele persoanelor fizice sunt
în primul rând - dacă nu exclusiv - preferate şi prea puţin - sau deloc -
proprietatea vreunei întreprinderi (fie ea chiar în pragul falimentului). Să
fie numai coincidenţă?!
Drepturile omului nu privesc felul în care sunt şi
reacţionează realmente oamenii; nu descriu felul în care, efectiv, oamenii
beneficiază de libertatea de gândire, de exprimare sau de educaţie - aceste
drepturi nu sunt descriptive, au un caracter normativ, adică, arată cum ar
trebui să fie tratat fiecare om - de către alt om, în ultimă instanţă! Nu
cumva, conştiinţa - libertatea conştiinţei - atârnă greu în balanţa respectării
drepturilor omului? Conştiinţa e forma supremă de reflectare psihică, acea
formă prin care se realizează integrarea subiecti-activă a tuturor fenomenelor
vieţii psihice şi care permite raportarea continuă a individului la mediu.
Omul, prin conştiinţă, are capacitatea de a anticipa rezultatul acţiunilor
sale, de a-l stabili pe plan mintal înainte de a-l realiza în forma sa
concretă. Ne naştem pur şi simplu oameni - de sex masculin şi de sex feminin,
naţionalităţi şi religii diferite, culori diferite ale pielii, în funcţie de
rasa cărei îi aparţinem, dar toţi ne naştem oameni! Nu ne naştem neapărat buni,
dar - cu siguranţă - ne naştem nevinovaţi, cu drepturi egale - şi cu şanse
diferite de a reuşi în viaţă, în funcţie de originea socială, de cele mai multe
ori, dar drepturile sunt aceleaşi pentru toţi. Diferanţă nu înseamnă
discriminare - pentru cei care nu înţeleg acest lucru, probabil, au fost
legiferate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.
Conştiinţa ne este modelată în funcţie de mediul
social în care trăim; modul de gândire ne este influenţat de cei care ne
înconjoară, de filmele pe care le vizionăm, de cărţile, ziarele şi revistele pe
care le citim.
Fiecare om are drepturi şi libertăţi proclamate la
nivel mondial şi poate beneficia de ele fără discriminare de rasă, sex, limbă,
religie, opinie politică sau orice alte împrejurări. Avem şanse egale în faţa legii… Cu toate acestea, nu putem să nu
observăm cum un tânăr în vârstă de 18 ani este condamnat la doi ani de
închisoare pentru furtul unui casetofon dintr-o maşină - şi se află la prima
abatere, din punct de vedere al legii (ceea ce nu înseamnă neapărat că n-a mai
comis şi un alt furt, dar…"hoţul neprins este negustor cinstit"), şi
un individ cu greutate - la propriu şi la figurat - care urcă pe trotuar cu
maşina, fiind în stare de ebrietate, omoară doi bătrâni şi e condamnat - după
multe tergiversări - la cinci ani de închisoare, dar nu-şi poate executa
pedeapsa imediat deoarece suferă de o boală ce nu poate fi tratată eficient în
spitalele din reţeaua penitenciarelor. Discrepanţa dintre modul cum "s-a
făcut dreptate" în cele două cazuri ne duce cu gândul la anumite
discriminări. Observ derularea faptelor şi nu pot face nimic, pentru că nu sunt
lezată într-un drept al meu; nici tânărul nu poate obiecta - a primit ceea ce
merita, în spiritul măreţei legi! - pentru că nu i s-a încălcat nici un drept,
dosarul e întocmit "ca la carte". In cazul "omului cu
greutate" pare să nu se fi ţinut cont că era în stare de ebrietate. Ar fi
trebuit să se declare reprezentanţilor mass-mediei că a suferit un preinfarct -
altfel cum să urce cu maşina pe trotuar şi să omoare doi oameni?! E numai un
gând… Nu vreau să dau "idei"! Azi, individul "cu greutate"
a fost uitat de mass-media, nu mai suntem informaţi dacă îşi execută pedeapsa
într-o celulă confortabilă sau încă nu poate suporta regimul de detenţie.
Avem acest drept:
la informaţie - pe lângă dreptul la
viaţă, la libertatea persoanei, la libertatea de religie şi de gândire…Mulţi
nu-şi cunosc drepturile, iar dintre cei care le cunosc mulţi nu le exercită,
fapt care generează lene, apatie…Pe indivizii apatici nu-i interesează ce
informaţii sunt difuzate, nu realizează că sunt manipulaţi. Bineînţeles,
dreptul la informaţie este deseori îngrădit, din raţiuni de securitate socială
sau naţională. Cum ar fi ca autorităţile americane - şi nu numai - să difuzeze
în mass-media informaţiile pe care le deţin despre organizaţia teroristă X -
dovedită, se spune, că stă la baza celei mai mari tragedii a secolului XXI.
Nici informaţii despre măsurile ce se iau pentru neutralizarea ei nu e indicat
să fie făcute publice. S-a anunţat, în schimb, controlul ce va fi impus - din
motive de securitate - asupra Internet-ului şi asupra tuturor formelor de
comunicaţii şi telecomunicaţii, fie ele prin satelit sau prin cabluri. Violarea
dreptului fundamental al omului la viaţa privată?! Nicidecum! ne spun
autorităţile de stat. Este o măsură care se impune pentru securitatea mondială
- de data aceasta. Dacă interesele de securitate naţională sunt mai presus de
interesele cetăţeanului, interesele de securitate mondială sunt mai presus de
cele naţionale. Cetăţeanul nu are argumente suficient de puternice pentru a
protesta; să sperăm că hackerii - piraţii reţelelor informatice - vor înţelege
raţiunea acestor măsuri de control şi nu-şi vor pune în aplicare ameninţările
cu "bombe logice" - pe care le-au lansat de câte ori s-a pus problema
controlului Internet-ului. Dar, uneori, s-a mers cam prea departe: in ideea
prevenirii terorismului (celebra luptă împotriva terorismului) s-au implementat unele măsuri aiuristice, menite mai mult să
manipuleze cetățeanul, să-l supună prin frică, prin dorința lui de a fi cât mai
sănătos și cât mai în siguranță...
Dreptul la informaţie mai este îngrădit şi în alte
situaţii… De exemplu, nu se va anunţa un cataclism - în caz că poate fi
prevăzut - un cutremur, de exemplu, deoarece s-ar produce panică în rândurile
populaţiei. Dar li se permite unor pseudo oameni de ştiinţă să declare la
televiziune că un cutremur de mare magnitudine va avea loc la data X. Vine apoi
un alt specialist, care afirmă că magnitudinea maximă a unui cutremur nu poate
depăşi magnitudinea nouă (care e suficientă pentru a distruge totul în zona de
influenţă). Cu toate acestea, istoria seismelor – din care s-a mai publicat în unele
reviste de ştiinţă - dovedeşte cutremure de magnitudine mai mare! Cum suntem
informaţi?! Citim aceleaşi ziare, ascultăm aceleaşi emisiuni de
"ştiri" şi acumulăm "informaţii" în ordinea în care sunt
ele prezentate: cele "importante" în primul rând! Dobândim aceleaşi
"cunoştinţe" - ni se impune ceea ce este important şi ceea ce nu este
important; mulţi au impresia că şi este chiar aşa!
Intr-un colţ al unui cotidian braşovean, cu litere
mici, scria - cu aproximativ două săptămâni înainte de colapsul F.N.I.:
"B.C.R. se retrage ca acţionar de la F.N.I." oricine gândeşte liber
şi-ar fi exercitat dreptul la informaţie şi ar fi descoperit că este cazul
să-şi retragă banii. Investitorii care s-au înghesuit la acest fond n-au fost
decât nişte oameni lacomi orbiţi de ideea unui câştig rapid cu minim de efort.
Când te lansezi în afaceri financiare trebuie să te informezi cu privire la
riscuri, la termenii utilizaţi, la semnificaţia dobânzilor etc. altfel, nu faci
decât să joci "ruleta rusească"! Ignoranţa se plăteşte întotdeauna şi
pentru ea nu ar trebui să existe scuza naivităţii căci avem dreptul la
informaţie!
Acest drept la informaţie implică şi lipsa cenzurii -
mai mult sau mai puţin - pentru articolele ce apar în ziare, pentru cărţi şi
reviste etc., subînţelegându-se că răspunderea pentru anumite afirmaţii
aparţine autorilor respectivelor articole sau cărţi. Mulţi au citit, de
exemplu, "Protocoalele Inţelepţilor Sionului" - un tract care
"dovedea" o "conspiraţie evreiască" împotriva tuturor celor
care nu erau de religie mozaică. Aceste "Protocoale" au apărut pentru
prima dată în 1903, într-un ziar; în 1920 au fost publicate de ziarul londonez
"The Times", iar la un an şi ceva mai târziu acelaşi ziar dezvăluie
că documentul este un fals menit să
insufle ura împotriva evreilor, ceea ce s-a şi întâmplat. Acum, sunt publicate
din nou şi alţi oameni îi urăsc pe evrei - pentru că ştiu să facă afaceri? Nu e
normal să urăşti - în general! - o întreagă naţiune numai pentru că din ea fac
parte şi grupuri extremiste. Poporul care se poate lăuda că printre cetăţenii
lui nu se află şi extremişti "să arunce primul piatra".
O carte cum este ceva de genul "Noua ordine
mondială" poate speria de moarte un om neinformat! Puţini sunt cei care
citesc şi o carte dintre cele citate la "bibliografia selectivă" - ar
constata că unele texte au fost scoase din contextul iniţial şi au căpătat,
astfel, un nou sens - negativ, de cele mai multe ori. Printre metodele de
dezinformare se numără şi aceasta: schimbarea contextului unui text. O folosesc
şi mulţi ziarişti, altfel cum s-ar explica plângerile unor persoane care au
fost intervievate: recunosc că au rostit toate cuvintele scrise în ziar, dar
neagă sensul?! Numai o virgulă pusă în alt loc decât a dorit-o vorbitorul poate
duce un om la moarte. Exemplu elocvent: "Să se ierte, nu se poate morţii
să se dea" - spune judecătorul, şi scribul notează: "Să se ierte nu
se poate, morţii să se dea". O virgulă - acest mic semn de punctuaţie -
poate răsturna Guverne? Probabil că da…
Răstălmăcirea, opiniile personale ale jurnaliştilor nu
au loc în difuzarea ştirilor - sunt interesat de informaţie, iar opinia lui îmi
poate influenţa percepţia!
Cine crede că citind ziarele şi urmărind ştirile
difuzate pe diferite posturi de televiziune este informat se înşeală amarnic.
Atunci, cum ne putem afirma acest drept?! Simplu: gândind liber. Libertatea de gândire este un drept, a
gândi liber este o aptitudine - în final ne conduc spre acelaşi rezultat:
informaţii corecte, iar informaţiile corecte însemnă o percepţie (mai) corectă
a realităţii. Îndrăzneala gândurilor a propulsat omul pe Lună, dar şi
libertatea de gândire neîngrădită. Marii inventatori ai lumii nu s-au lăsat
influenţaţi de scepticismul confraţilor şi au îndrăznit să gândească, să pună
în practică rodul gândurilor. Din păcate, acest curaj le cam lipseşte multor
oameni de ştiinţă contemporani deoarece nu vor să îşi asume riscul de a-şi
pierde credibilitatea sau locul câştigat cu greu într-un anumit domeniu. Avem,
deci, dreptul la libertatea de gândire, dar nu întotdeauna avem curaj să punem
în practică ceea ce gândim sau măcar să dăm glas gândurilor. Bine spunea Denis
de Rougemont: "Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc".
Informaţia înseamnă putere! Trebuie să ne descurcăm
singuri în hăţişul de informaţii, să devenim competitivi intelectual dacă vrem
să răzbatem cu bine perioada de tranziţie ce are loc la nivel mondial. Nimeni
nu ne va da toate informaţiile de care avem nevoie la un moment dat deoarece
trăim într-o permanentă concurenţă cu cel de lângă noi! Trebuie să ne
autoeducăm, şi putem face aceasta prin a învăţa ce drepturi avem, dar mai ales
prin a ne exercita drepturile şi libertăţile fundamentale.
Dreptul la informaţie e cuprins în dreptul la libertatea de exprimare, în
care intră şi libertatea de opinie.
Avem dreptul să primim sau să comunicăm informaţii sau idei fără amestecul
autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Dreptul de a exprima o
opinie ne aparţine! Dar trebuie să acceptăm şi opiniile celorlalţi, chiar dacă
ne şochează sau neliniştesc!
Unii consideră terorismul ca fiind o formă de a-ţi
exprima opinia. Tragic mod de a exprima o părere perosanală, tragic mod de a
încerca să obţii ceva prin teroare. Distrugând şi ucigând obţii numai dispreţul
tuturor oamenilor normali. "Terorismul este simptomul unei probleme",
afirmă Michael Schimoff în lucrarea sa "Strategia terorismului".
Terorismul e sistematic, premeditat şi calculat. La baza lui stau ura,
oprimarea, dezamăgirea, nedreptatea. Pentru eradicarea terorismului trebuie eliminate
cauzele de natură socială şi politică ale acestuia, trebuie depuse eforturi
energice pentru promovarea demnităţii, a justiţiei şi a normelor umanitare.
Realitatea, însă, e crudă: indiferent cât de sinceră e motivaţia oamenilor, dorinţa lor de a eradica
terorismul, eforturile nu vor putea duce la eliminarea cauzelor lui - motivul
fiind mentalităţile diferite - iar folosirea forţei pentru aceasta va duce la
exacerbarea urii deja existente.
Drepturi şi libertăţi fundamentale pentru oameni au
fost proclamate începând de prin 1945, când a fost semnată Carta Naţiunilor
Unite (înainte de aceasta existând şi alte convenţii cu privire la acest
subiect). Lumea, sfâşiată de cele două mari războaie mondiale, încerca să se
revigoreze şi - în acelaşi timp - se dorea protejarea generaţiilor următoare de
asemenea dezastre produse de om. S-a dorit favorizarea progresului social şi
instaurarea unor condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate. În mare
măsură s-a reuşit atingerea acestor ţeluri, dar realizarea scopului în
totalitate se izbeşte dezastruos de dorinţa multor popoare de a fi reparate
"greşelile istoriei" şi recurg la forţă şi violenţă pentru aceasta.
Multe popoare doresc să fie lăsate să se autoguverneze după legi proprii, chiar
dacă acestea apar anacronice pentru mulţi alţii, dar interesele economice,
politice la nivel mondial, "procesul de globalizare" dorit de marile
puteri politice - dar mai ales militare - nu le permit aceasta. Prea multe
popoare par să strige că nu vor să li se facă bine cu forţa - e un drept al
omului de a alege ceea ce crede că este bine pentru el! Ce e bine pentru mine
nu e neapărat bine şi pentru vecinul meu…
Paradoxal! Proclamarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, dorinţa de pace a tuturor popoarelor merg în paralel
cu producerea de armament din ce în ce mai sofisticat - care trebuie testat
undeva, într-un mod sau altul…Industria de armament - după aceea a drogurilor
şi a petrolului - aduce producătorilor şi distribuitorilor extrem de mulţi
bani. "Cursa dezarmării" iniţiată cândva pare să nu mai aibă succes
mai ales după atentatele ce au avut loc în S.U.A. Nimeni nu se mai gândeşte la
dezarmare, statele "îşi întăresc dispozitivele". Lumea întreagă pare
să fie în aşteptarea celui de-al treilea război mondial - şi când acesta va fi
declarat se va institui o "lege supremă" - legea marţială, când este
permisă îngrădirea a multe drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, dar
mai ales acela al liberei circulaţii
- care, oricum, pentru cetăţenii anumitor state este atât de condiţionat de
respectarea altor legi încât, practic, e ca şi inexistent.
Analizând conflictele ce au loc în diverse locuri de
pe Terra se observă o oarecare motivaţie religioasă a acestor conflicte chiar
dacă până şi combatanţii o neagă. Religia devine, din ce în ce mai mult, mărul
discordiei, atât la nivel statal cât şi la nivel individual. Libertatea de manifestare
a convingerilor religioase, rău înţeleasă a dus la pornirea Jihad-ului,
la destrămarea familiilor… Religia îşi face simţită prezenţa chiar şi în
contextul dreptului părinţilor de a li se
respecta convingerile proprii privind educaţia copiilor lor! Religia duce
la disensiuni în cadrul familiei iar în caz de divorţ judecătorul este acela
care hotărăşte care dintre părinţi este mai potrivit pentru creşterea şi
educarea copiilor minori care nu au vârsta legală ce le permite să aleagă - dar
chiar şi aşa, părintele care dovedeşte că alegerea copiilor nu e bună va putea
să îi obţină în custodie. Nu va fi vorba aici despre discriminare pe motiv
religios - cum încearcă unii să convingă - ci despre ocrotirea intereselor
copiilor minori. Un părinte care-şi lasă copii nesupravegheaţi timp îndelungat,
în intersesul religiei pe care şi-a ales-o - de regulă, în timpul căsătoriei,
fără să coincidă convingerile sale religioase şi cu cele ale soţului - nu poate
fi considerat un părinte responsabil.
Prea mulţi părinţi pun semnul egal între dreptul lor
cu privire la educaţia copiilor şi ideea absurdă: "eu l-am făcut, eu îl
omor". Poate că bătaia e ruptă din Rai, dar - cu certitudine! - în sens
figurativ. Oamenii needucaţi au înţeles la propriu această idee! În asemenea
situaţii autorităţile publice trebuie să intervină - fie din oficiu, fie la cererea
unei persoane - pentru a proteja drepturile şi libertăţile copilului. Multe
fapte detestabile sunt comise în numele religiei şi multe disensiuni provoacă
greşita înţelegere la libertatea de religie. Atunci când o sectă caută noi
acoliţi nu e interesată de urmările pe care schimbarea convingerilor unei
persoane pot să le producă în sânul familiei acesteia, dar predică despre fapte
bune şi dă exemple extrase din Biblii traduse în fel şi chip,
"aranjate" astfel încât să coincidă cu concepţiile sectanţilor
respectivi. Omul needucat nu vrea să privească mai departe de aceste traduceri,
nu concepe că ar putea fi păcălit pentru a deveni o sursă de venit pentru
cineva - în foarte multe cazuri.
Libertăţile şi drepturile omului sunt aceleaşi pentru
fiecare, indiferent de culoarea pielii, de naţionalitate, sex sau religie, dar
istoria recentă dovedeşte că încălcări ale acestor drepturi şi libertăţi au loc
destul de des. Cândva, cineva, şi-a exprimat o opinie: "Evreii l-au ucis
pe Iisus; să omorâm toţi evreii!" Lipsindu-le informaţia, mase largi de
oameni au crezut în acest "strigăt de luptă". Interesant ar fi să
spună negrii: "Albii l-au ucis pe Iisus; să omorâm toţi albii!"
Libertate de opinie! Pentru greşeala unui grup de oameni nu trebuie să
plătească un popor! Există vreo raţiune în această "justificare" a
urii rasiale, la care îndeamnă conducătorii unor state? Există "om
superior" şi "om inferior"? Există numai oameni educaţi şi
oameni needucaţi, oameni informaţi şi oameni neinformaţi. Omul însuşi e definit
ca fiind… un animal superior sau, cum îl numea un filozof antic: "un
animal cu două picioare şi fără pene". Nivelul de pregătire intelectual,
originea socială, sexul, religia şi multe altele ne deosebesc pe unii de alţii,
dar aceasta nu înseamnă că ne fac pe unii superiori şi pe alţii inferiori, iar
statul - prin reprezentanţii lui - e chemat să ţină în echilibru această
balanţă firavă care este natura umană.
În respectarea drepturilor omului Guvernele au un rol
determinant, de la ele pornesc - în primul rând - iniţiativele legislarive ce
ocrotesc aceste drepturi fundamentale. Individul, însă, este cel care trebuie
să le respecte, să nu abuzeze de atribuţiile pe care i le conferă o funcţie sau
alta.
Trăim într-un sistem social, pe care trebuie să-l
cunoaştem, dar cu cât ştim mai mult despre el, cu atât ne îngrijorăm mai mult.
Şi, nu trebuie să uităm: există indivizi care nu sunt conştienţi de acest
sistem, deci, nu ştiu că au un loc anume în cadrul lui - că au drepturi şi
obligaţii.
În raporturile statului cu proprii cetăţeni acesta e obligat să
respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului - trebuie să asigure
dreptul la muncă, dar conjunctura
social-economică, uneori, nu permite formarea de noi locuri pentru ca oamenii
să poată munci; trebuie să asigure siguranţa
socială a cetăţenilor - să asigure locuinţe sociale pentru cei fără
posibilitatea materială de a-şi permite un loc decent pentru locuit; trebuie să
asigure asistenţă medicală gratuită…
Cu toate acestea, demnitatea fiinţei umane suferă, în numeroase ţări, atingeri
grave, aruncând îndoilei asupra eficacităţii regulilor stabilite - la nivel
mondial - pentru protecţia drepturilor omului. Dacă la bugetul de stat nu se
adună bani suficienţi statul nu îşi poate îndeplini obligaţiile iar cetăţeanului
nu-i rămâne decât dreptul de a-şi manifesta public nemulţumirea sau de a se
resemna…Cei care ne hotărăsc destinul social sunt aleşi - în cea mai mare parte
- de noi. Beneficiind de dreptul la vot
- de a alege şi de a fi ales - am numit pe cine am crezut că-i competent.
Oare?! Alegem subiectiv, fără să ne informăm asupra celor pe care îi votăm.
Mergem la vot ca mieii la tăiere! Dreptul
la alegeri libere ne garantează posibilitatea să alegem chiar noi
persoanele care vrem să ne conducă, să ne apere interesele. Evident, ca drept
fundamental nu putem beneficia de posibilitatea să decidem schimbarea celui
ales - mai înainte de expirarea mandatului său. Eventual, îl putem renega pe
preşedinte, dacă ar comite anumite fapte şi s-ar organiza un referendum în acest
sens. Când ne exercităm dreptul de a alege liber trebuie să ne exercităm,
implicit, alte drepturi: dreptul la informaţie şi dreptul la libertatea de
gândire, de exemplu - şi trebuie să o facem în modul cel mai serios, să căutăm
singuri informaţii, să nu ne mulţumim cu ceea ce auzim în discursuri - directe
sau televizate - şi cu ceea ce citim prin ziare. Cu alte cuvinte, chiar dacă
avem dreptul la acţiune colectivă să nu ni-l exercităm când trebuie să ne
alegem conducătorii - căci nu asta înseamnă! - mergând spre urnele de vot ca
turmele la păşunat!
Dreptul la
acţiune colectivă, adică libertatea de întrunire şi aceea de asociere,
implică posibilitatea de a ne constitui în asociaţii şi sindicate, în funcţie
de interesele colective pe grup de persoane. Greva nu este un drept
fundamental, cum au înţeles unii - şi nu puţini! - este un mijloc de luptă
sindical. Asocierea presupune o grupare liber consimţită în vederea atingerii
unui scop comun. Nimeni, însă, nu poate fi obligat să adere la o asociaţie sau
la un sindicat - încercaţi, totuşi, a refuza intrarea într-o asociaţie de
proprietari, constituită la nivel de bloc… Merită să plătim preţul?! Nu statul
ne va face greutăţi, acestea vor veni din partea membrilor asociaţiei de
proprietari din care nu vrem să facem parte sau din care vrem să ne retragem.
Merită să ne riscăm climatul de bună înţelegere
- relativă - cu vecinii şi, implicit, armonia familială? Pur şi simplu, s-ar putea ca vecinii să fie aceia care să ne
încalce un drept fundamental: acela la respectarea vieţii private şi de
familie.
Prin acest drept
la respectarea vieţii private şi de familie ne este garantată protecţia
domiciliului, secretul corespondenţei şi protecţia vieţii de familie. Acest
drept ar trebui să ne asigure protecţia împotriva ingerinţelor arbitrare ale
puterii publice - nimeni nu are dreptul să intre în casa mea sau să-mi citească
scrisorile fără a avea permisiunea mea, sau o bucată de hârtie semnată de
procuror şi pe care să scrie "mandat…"
Respectarea vieţii private se referă la dreptul de a
trăi singur, la adăpost de privirile străine, sau în relaţii cu alte fiinţe
umane. Interzicerea de către stat a actelor homosexuale practicate de către
adulţi constituie un amestec nejustificat în dreptul la respectarea vieţii
private. Statul român a renunţat, şi el, să se mai amestece în acest gen de
legături interumane. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc că morala e aceea care a
stat la baza dreptului ca ştiinţă. Probabil că, avansând pe scara evoluţiei,
omul a înţeles că "a face dragoste" cu o persoană de acelaşi sex este
mai mult decât firesc, ba - mai mult! - este o dovadă a lipsei de prejudecăţi,
care caracterizează pe "omul modern": "când dragostea e mare
sexul nu mai contează". Am dreptul la opinie personală, deci nu pot fi
condamnată când consider că homosexualitatea stopează creşterea demografică -
la nivel mondial - pe lângă alţi factori. Densitatea populaţiei, pe metru
pătrat de teren, e foarte mare, oraşele sunt populate mai mult decât capacitate
reală pe care o au de a adăposti oameni…In câţiva ani, Pământul nu ne va mai
putea hrăni şi adăpa pe toţi deoarece resursele lui sunt aproape epuizate. In
consecinţă, pentru salvarea omenirii, e bine să încurajăm şi relaţiile homosexuale…Cum spune proverbul: "In tot
răul e şi un bine" - dar cu efect pe termen lung, în acest caz. Dar! Dacă,
simplu cetăţean fiind, mi-aş permite să simt repulsie, ca angajator - de
exemplu - risc să mă aleg cu un proces pe baza discriminării de orientare
sexuală - nu îmi permit să spun ce simt. Cu alte cuvinte, dreptul meu la opinie
este încălcat, sau nu?
Aşadar, homosexualii şi lesbienele nu mai riscă să fie
amendaţi pentru înclinaţiile lor sexuale, dacă nu încalcă anumite condiţii
impuse de…morală! Statul ne asigură tuturor dreptul
la libertate şi siguranţă! Aceasta înseamnă că nu putem fi arestaţi fără a
ni se dovedi, mai întâi, vinovăţia de a fi săvârşit o infracţiune; şi nu putem
fi deţinuţi mai mult de o zi-două fără a ni se aduce învinuiri ce pot fi
dovedite. A reţine, totuşi, o persoană timp de 48 de ore nu este tocmai legal,
dar, uneori, se mai practică şi această metodă - până când cei abilitaţi vor
găsi timpul necesar să pună la punct legea. Nu e deloc cinstit să se atingă
"drepturile fundamentale ale infractorilor recidivişti"! Invinuitul
poate fi arestat pentru 29 de zile - dacă se dovedeşte că e un potenţial pericol social sau că va fugi dacă va fi
lăsat liber până ce judecătorul va pronunţa o pedeapsă - în urma judecăţii -
pentru fapta comisă. Ca cetăţean obişnuit, care nu cunoaşte hăţişul legislativ,
nu pot înţelege de ce un tânăr în vârstă de 18 ani, care a fost dovedit că a
furat - fiind la prima abatere - este deţinut pentru 29 de zile, iar un tânăr
de 25 de ani, cu antecedente penale, despre care s-a dovedit că a (mai) violat,
în trecut, o fată în vârstă de 16 ani, este cercetat în libertate? Să fie acest
infractor lăsat liber pentru ca fata violată să înveţe bine lecţia: să nu mai
fie provocatoare?! N-ar fi cam… obscen, pur și simplu? Ar trebui să se mai
rețină un aspect: sunt prea mulți cetățeni care consideră că – în caz de viol –
victima este vinovată. Personal nu voi înțelege această mentalitate, așa cum nu
voi înțelege de ce e firesc a se permite relațiile sexuale ale adulților cu
minori în vârsta de 15 ani pentru ca mai apoi să se consume multă energie și
spațiu de emisie pentru a plânge de mila copiilor abandonați pe te miri unde de
mame adolescente amagite de adulți.
Acuzatul - indiferent de fapta comisă şi indiferent de
atrocitatea acestei fapte - are dreptul
să fie apărat de un avocat şi, până
la hotărârea judecătorească învinuitul va fi considerat nevinovat. Evident,
avocatul este obligat - prin statutul profesiei - să depună toate eforturile în
apărarea clientului său, să îl scape de pedeapsă sau să obţină una cât mai mică
- deseori, aceasta fiind invers proporţională cu gravitatea faptei. Procesele
au loc în public, adică, oricine poate asista la şedinţe - cu unele excepţii,
dar şi atunci sentinţa va fi făcută publică - pentru ca oamenii să vadă că
Justiţia nu are nimic de ascuns. Bineînţeles, în timpul când poliţiştii îşi
interoghează suspecţii sunt interzise
orice forme de tortură - fizică sau morală - iar la închisoare, mai ales,
sunt interzise pedepsele sau tratamentele
inumane sau degradante. În armată, noii recruţi au parte de pedepse
degradante, aplicate - ca "botez" - de soldaţii cu vechime…Printre
aceşti tineri "pedepsiţi" sunt unii foarte sensibili şi nu vor deveni
"bărbaţi" sau buni soldaţi suportând batjocura celorlalţi. Din
contră, aceşti tineri pot suferi o "cădere psihică" ce poate duce la
sinucidere. Superiorii în grad ar trebui să ia măsuri în acest sens, căci în
urma acestor "botezuri ale focului" au de suferit multe familii.
Ofiţerii de carieră conduc unităţile militare, iar ei sunt angajaţi ai
statului. Dacă nu ei, atunci cine să ştie ce se întâmplă în unităţile pe care
le au în subordine?!
Printre drepturile fundamentale se numără şi acela de a nu fi ţinuţi în sclavie, aservire şi de a
nu fi supuşi muncii forţate. Ca şi tortura (a se vedea atrocităţile comise
în timpul războaielor recente), sclavia, aservirea şi munca forţată încă mai
există, sub diferite forme, departe de atenţia opiniei publice. Traficanţii de
droguri, de exemplu, pot face orice doresc cu clienţii lor dependenţi: sclavie,
aservire, muncă forţată, torturi fizice sau morale…Dependentul de droguri ar
face orice pentru "doza zilnică de euforie". Evident, nu
reprezentanţii autorităţii de stat comit aceste acte ilegale şi inumane; ei
sunt vinovaţi indirect (în opinia mea) deoarece par mai preocupaţi de cravate şi
maşini de lux, decât de a elabora legi care să apere tinerii de "flagelul
alb". Statul este vinovat pentru că cei care asigură siguranţa
cetăţeanului evită, uneori, să ia măsuri drastice împotriva traficanţilor în
general - de droguri în special - deoarece le sunt ameninţate familiile şi sunt
ameninţaţi chiar ei! Ce stat este acela care nu-şi poate apăra apărătorii?!
Pedepsele pentru fapte ilegale săvârşite împotriva poliţiştilor şi/sau
împotriva familiilor acestora - de exemplu - ar trebui să fie atât de mari
încât cel care a săvârşit vreuna să aleagă mai degrabă sinuciderea decât să
rişte prinderea şi condamnarea.
Pe marginea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului se poate discuta şi scrie mult, se pot face diverse interpretări,
din mai multe puncte de vedere: juridic, filosofic, social… dar nimic nu se va
schimba în bine atâta timp cât noi, oamenii, nu vom acţiona în concordanţă cu
principiile înscrise în legi, în concordanţă cu morala şi bunul simţ!
Reprezentant al statului sau nu, înainte de toate sunt om!
Prea mulţi oameni nu cunosc ce drepturi au! Drepturile
fundamentale! La întrebarea: "Care sunt drepturile omului?" unii au
răspuns: "dreptul la spor de toxicitate"; "dreptul la pauza de
masă"! Primul impuls este să izbucneşti în râs - şi chiar o faci! - dar
râsul se transformă în plâns: aceştia sunt oamenii printre care trăim!
Constituţia - "Biblia laică" - ar trebui publicată în cotidienele de
mare tiraj sau ar trebui împărțite broșuri care să conțină textul acestei legi
fundamentale! Dar important este ca principiile să fie și înțelese, pentru că
există oameni care afirmă că nu-i mare lucru încălcarea unor principii pentru…
interesul general. Tocmai: este mare și greșit lucru la a renunța la principii
pentru un interes de moment și, de regula, pecuniar sau politic. Trebuie ca
toți să înțelegem ce sunt acelea principii și să le respectăm – deși se
zvonește că oamenii principiali nu mai sunt la modă. Dupa cum merg lucrurile in
societate (nu doar în cea românească) înclin să cred că zvonul e adevărat.
Viaţa noastră este exprimarea vizibilă şi urmarea
condiţionată a gândurilor şi atitudinilor. Aproape fiecare dintre noi creştem
astăzi într-un mediu de forţe al credinţelor, prejudecăţilor şi convingerilor
care, de cele mai multe ori, sunt exact opuse percepţiilor directe. Copii
fiind, aproape toţi am visat să devenim "cavaleri ai dreptăţii",
medici, profesori… - am visat că vom face lumea mai bună atunci când vom fi
"mari". Crescând, am înţeles că în faţa noastră se ridică un zid de
minciuni, iar rezistenţa noastră în faţa înşelătoriei se va dovedi inutilă aşa
că nu ne rămâne decât să ne adaptăm unei vieţi false şi să jucăm un joc fals
căci nimeni nu vrea să fie paria… de unul singur! Am definit avariţia pură ca
fiind "ambiţie", când nu e decât încercarea fiinţei care, din frică
de moarte, îşi poleieşte celula; numim invidia "gândire de succes";
teama o definim "tact" sau "precauţie înţeleaptă" şi,
încet, ajungem să ne pierdem identitatea, încrederea în oameni şi în sistemul
social, devenim apatici, indiferenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru -
atâta timp cât nu ne e afectat confortul personal. Ne autosugestionăm că
drepturile şi libertăţile pe care le avem sunt pură teorie - suntem prea
dezamăgiţi pentru a găsi forţa necesară să luptăm pentru ele.
Trebuie să ne trăim viaţa în mijlocul lumii - aşa cum
este ea - să luptăm pentru convingerile noastre, să nu ne lăsăm influenţaţi de
"starea de fapt", să ne pese de ceea ce se întâmplă cu ceilalţi, cu
conştiinţa că orice ni s-ar întâmpla gândurile noastre rămân libere. Gândul
liber e cheia de la poarta închisorii, dar pe care o descoperim prea târziu,
iar alţii nu o descoperă niciodată. Când descoperim cheia, să o folosim, să nu
ne simţim jenaţi de această descoperire
şi să ne considerăm proşti că atâta timp nu am descoperit-o!
Trăim într-o minunată lume nebună, şi gândurile
noastre sunt leacul nebuniei ei! Se spune că Mohandas Gandhi, supranumit
Mahatma ("Marele Spirit") ar fi întocmit o listă cu ceea ce el numea
"Cele 7 nebunii ale lumii": bogăţie fără muncă; plăcere fără
conştiinţă; cunoştinţă fără caracter; comerţ fără valori morale; ştiinţă fără
omenie; închinare fără sacrificiu; politică fără principii - iar Arun Gandhi,
nepotul lui, a mai adăugat una: drepturi fără responsabilităţi.
Cele "opt nebunii ale lumii" le observăm
manifestându-se zilnic în imediata noastră apropiere… Putem schimba ceva în
bine? Doar în momentul în care vom reuşi să ne stăpânim natura de fiinţă umană,
renunţând la egoism, scuturându-ne de apatie, învăţând ce drepturi avem şi
luptând pentru ele. Se încearcă educarea oamenilor în acest sens, dar toţi
"profesorii" folosesc un "limbaj de lemn", prea puţin pe
înţelesul tuturor! Esenţial este să înţelegem că suntem egali, că avem aceleaşi
drepturi şi libertăţi fundamentale, că avem demnitate, indiferent de originea
socială, convingeri religioase şi toate celelalte criterii care duc, uneori, la
discriminări - iar de aici până la vărsarea de sânge nu mai decât un pas,
prostesc…
BIBLIOGRAFIE
(pe lângă lucrările amintite în text)
·
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului
·
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
·
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi
Libertăţilor Fundamentale
·
Drept Constituţional şi Instituţii politice, de Ioan
Muraru, Ed."Actami",1997
·
Constituţia României
·
Protecţia internaţională a drepturilor omului, de
C.L.Popescu, Ed."All",2000
Autor: D.K.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.